Click Accept pentru a primi notificări cu cele mai importante știri!
Totul rămâne o chestiune de gust și de chimie a juriului. Un lucru interesant, remarcat de-a lungul timpului: adeseori cineaștii din juriu nu premiază filmele făcute „în genul lor”, ci tocmai filmele care nu le seamănă; cum s-ar spune, niciodată un Fellini n-ar premia un film „fellinian”!...
Am văzut în competiție un film plasat la polul opus față de stilul excentric, violent-nevrotic al președintelui juriului, sud-coreeanul Park Chan-wook: „Fatherland”, al polonezului Pawel Pawlikoski - în alb-negru, sobru, auster, minimalist, dens și hipnotic, istoric, dar de o stranie actualitate - un candidat serios la Palme d’or!
Într-un road-movie plasat în 1949, în Germania împărțită în două, se întoarce din California, după 16 ani de absență, marele Thomas Mann, laureatul Nobel care fugise de nazism în 1933, însoțit de fiica lui, care îi era și asistentă (și al cărei ex-soț fusese mare admirator al lui Hitler), Erika (jucată de Sandra Huller, cea mai cotată actriță germană a momentului). E primit cu onoruri și cu banchete, e tratat ca un monstru sacru și de americani și de ruși... Merge, într-o țară în ruine, pe urmele lui Goethe - ține conferințe în Germania de Vest, la Frankfurt, locul nașterii lui Goethe, dar și în locul unde a trăit și a murit, la Weimar, acum în Germania comunistă... Într-o secvență din Est, un om disperat – repede extras din peisaj de cerberii omniprezenți – vine și îi spune geniului că rușii au continuat, practic, lagărul fascist de la Buchenwald, în care închid oameni nevinovați, sau vinovați de a fi „contra”... Dar Thomas Mann, cu un aer rece, distant, statuar și egocentric, alege să rămână „deasupra”, să nu se amestece, să rămână în tovărășia lui Goethe... La o conferință de presă, un jurnalist îl întreabă de ce nu a rămas acasă, în toți acești ani (un fel de „n-a mâncat salam cu soia”), la care Thomas Mann are replica: „Dacă aș fi rămas, n-aș mai fi fost aici ca să vă pot răspunde la întrebări”... Pe traseul lui triumfal, propriul fiu, mereu neînțeles de tată, Klaus Mann, se sinucide cu o supradoză de somnifere (culmea, chiar în luna mai, la Cannes!), iar tatăl reușește să rămână - cel puțin aparent -, tot „deasupra”, tot „distant”, tot fără să-i recunoască vreun merit fiului, în care vede „un băiat alintat”, și nu un scriitor veritabil, care a scris Mephisto, roman reevaluat spectaculos de posteritate... (mutatis mutandis ne amintim de relația Caragiale-Mateiu)... La un moment dat, Thomas Mann îi vorbește fiicei despre un coniac cu care l-a tratat un general sovietic (portretele tuturor acestor militari din film sunt de un „efect de real” fantastic!), spunându-i că e „coniacul preferat al lui Stalin”, cu care l-a tratat pe Churchill la Yalta, în ’45, când au hotărât împărțirea lumii după război... În film suntem în ’49, Stalin avea să mai bea coniac încă patru ani, iar Estul avea să fie nenorocit pentru câteva decenii bune... Într-un film suprarealist, câte milioane de morți pot încăpea într-un simplu coniac! Într-un coniac, sau pe un șervețel, mereu cu inventivitatea unor demoni care nu lasă omenirea în pace, așa pare că se scrie istoria.
În final, tatăl și fiica intră, tăcuți, prăbușiți, plini de amărăciune, într-o catedrală pustie, și ea ruinată, se așază pe o bancă și ascultă orga la care cineva exersa Bach... Doar că Germania marilor spirite, Germania lui Goethe și a lui Thomas Mann, „țara tatălui”, practic nu mai exista...
Am văzut, în Quinzaine des cineastes, „Jurnalul unei cameriste”, al lui Radu Jude. Primul film „în franceză” al regizorului (de fapt un balans lingvistic româno-francez); am înțeles (dintr-un interviu al regizorului) că provine dintr-un „proiect respins de CNC”; filmul are producător majoritar francez (cunoscutul Said Ben Said, de origine tunisiană), și producător minoritar român, Avanpost (PDG Vlad Rădulescu), care i-a realizat și post-producția.
Jude e un cineast intrat în circuitul internațional, și care are deja „publicul lui”, iubitor al stilului de un sarcasm nuclear al regizorului. Știind că va fi la Cannes, am citit, înainte de festival, „Jurnalul unei cameriste”, cartea lui Octave Mirbeau de la 1900, care sună de o briantă modernitate, chiar dacă într-o traducere în românește vetustă, într-o ediție improvizată; poate ar fi momentul ca, până la premiera filmului din toamnă, o editură să recupereze și să lanseze onorabil cartea?
Spre deosebire de predecesorii intrați în istorie, Renoir și Bunuel, Jude nu propune o „adaptare” a romanului, titlul e mai degrabă un „clin d’oeil”, cum ar spune francezii, ironic și cultural, către o anumită temă: relația stăpân-sclav în secolul 21, fie ea în Bordeaux, loc cu experiență istorică în materie de sclavagism…
Filmul alternează, în montaj, „viața cotidiană” cu un spectacol grotesc de teatru de amatori inspirat de fragmente „din carte”. Două secvențe care se țin minte: într-una, un personaj omoară sălbatic o găină (sau un cocoș galic?) cântând imnul Franței, Allons enfants!... În altă secvență, „bona” îi povestește copilului francez „Tinerețe fără bătrânețe”..., iar pe ecran se derulează imagini de case părăsite, urâte, dărăpănate, „iarba verde de acasă”, în viziunea lui Jude... Promit să revin, după festival, cu o analiză a noului film. Voi spune doar că l-aș plasa, axiologic vorbind, imediat după „Pornobalamuc” și după „Kontinental 25”. Oricât de telegrafic, trebuie amintiți actorii români Ana Dumitrașcu, Ilinca Manolache și Liliana Ghiță. Și autorul imaginii, Marius Panduru. Jude a construit, de fapt, un eseu cinematografic, cu rădăcini în cinema-ul lui Godard... O fată din fundul Moldovei e „fată în casă” la o familie înstărită din Bordeaux, care o tratează amical și civilizat... și totuși! E vorba despre ceva ce milioane de români înțeleg prea bine...
Apropo de asta, am intrat într-o zi într-o florărie de la Cannes, să-mi clătesc ochii cu buchete superbe, pregătite pentru dineurile de la Palat. Lângă buchete, mi-a sărit în ochi o coroană funerară, rotundă, mică, cu flori albe, pe a cărei panglică scria, ÎN ROMÂNEȘTE: „Dragă Cornelia, drum lin!”... Mi s-a strâns inima: cine, cine o fi fost această Cornelia, care a murit departe de țară?... Și câți or mai fi ca ea?...
Mai departe, filmul vă aparține. Pe mâine.
Citește pe Antena3.ro
